Ideeea mi-a venit când am citit "Hotărârile se iau mai sus" pe blogul Innuendei.
Am crezut, de fiecare dată când am ezitat să iau o hotărâre, sau să pun în aplicare un plan pe care mi l-am făurit până în cele mai mici detalii, în nopţi nedormite, că nu am curaj pentru că mă tem de eşec. Şi încă mai cred că teama de eşec ne paralizează de cele mai multe ori.
Dar un bun prieten îmi spunea întotdeauna, când mă vedea că ezit să iau o hotărâre, sau să-mi pun în practică gândurile, că de fapt mi-e teamă că s-ar putea să reuşesc. Lucru care mi se părea absolut ridicol. Cum să-mi fie teamă de reuşită? Nu se poate aşa ceva. Cine nu-şi doreşte să aibă succes în ceea ce face?
Apoi, într-o zi, m-am gândit: şi dacă e ceva adevăr în ce spune el? Ştim cu toţii că e mai uşor să urci, dar mai greu să te menţii acolo. E mai uşor să câştigi şi mai greu să păstrezi ceea ce ai dobândit. Ca să păstrezi e nevoie de efort susţinut, zi de zi.Când nu ai nimic te avânţi curajos în luptă, ca să dobândeşti. Când ai ce păstra, te temi, pentru că acum ai ce pierde...
Şi mă mai gândeam... Eu am un serviciu relativ stabil, o constantă a vieţii mele, de ani buni. Am muncit mult ca să-mi câştig o oarecare recunoaştere în domeniul meu de activitate,un oarecare statut.Îmi dă un sentiment de siguranţa, de stabilitate. Dar am şi insatisfacţii, cea financiară fiind primordială. (Dar să nu mă lamentez acum pe tema asta. Altul e obiectul discuţiei. )M-am gândit de multe ori să îmi găsesc un alt job, ceva mai bine plătit. Şi am pornit să caut. Am scris CV-uri, am căutat şi am găsit ceva variante...
Ce griji îmi faceam eu când a trebuit să şi depun CV-ul, să pun în practică intenţiile? Mă întrebam ce-am să fac dacă mă vor accepta! Da, îmi era teamă că mă vor accepta şi mă găndeam cum îmi va schimba viaţa, traiul meu modest, dar stabil? Cum mă va schimba pe mine? Şi mă rugam...să nu mă accepte. De accea, nici măcar nu am mai depus CV-ul... Am flirtat doar cu ideea : cum ar fi dacă..?
Oare e adevărat, ne temem să reuşim?
Sau poate ne e teamă doar de nou, de necunoscut?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
4 comentarii:
da, poate fi un motiv destul de bun uneori... frica de a reusi... o sa ma gandesc si eu la asta...
Bine-ai venit, Garfield!
Da, şi eu mă tot gândesc... E plauzibilă cumva şi varianta asta, nu?
Mă gândeam la filmele cu happy end, ce s-ar întâmpla cu eroii dacă filmul ar continua? Ce fac după ce reuşesc să învingă?
Dacă filmele cu happy end ar continua, eroii lor ori s-ar plictisi repede (lor le place acţiunea:), ori şi-ar da seama că ce şi-au dorit şi au obţinut cu multă trudă nu este chiar ce le trebuia (din seria: Ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea să ţi se îndeplinească:)
Poate de aceea ne e greu uneori să ne urnim, pentru că nu sîntem siguri că schimbarea aceea este exact ceea ce ne lipseşte ca să fim (pe deplin? mai?) fericiţi.
(oana care poate fi şi mai optimistă de atît, nesigură că a reuşit să se facă înţeleasă :)
Da, oana (care s-a făcut foarte bine înţeleasă :D)bine spus. Suntem nişte "suciţi",noi oamenii. După ce obţinem una, ne gândim că ar fi fost mai bună cealaltă.
Te mai aştept, optimisto!
Trimiteți un comentariu